of Naucratis, Athenaeus. The deipnosophists. Wisc. Archived from the original on 27 July 2011 . Retrieved 12 January 2011. Ovidiu Drimba, „Istoria literaturii universale”, Ed. Saeculum I.O. și Vestala, București, 2004, pagina 78 Harrison, Thomas (2019). The emptiness of Asia: Aeschylus' 'Persians' and the history of the fifth century. London: Bloomsbury Academic. p.13. ISBN 9781350113411. Eugen Dinescu, Note explicative pe lângă tragediile lui Sofocle, Câmpulung, Tipografia, legătoria de cărți și librăria Gh.N.Vlădescu, 1909; Vechiul mit al lui Oedip nu se sfârșește cu moartea acestuia, ci angajează urmașii direcți ai nefericitului rege legendar. În „ Cei șapte contra Tebei”, Eschil descrie soarta celor doi fii ai lui Oedip: Polinike și Etéocle; Sofocle continuă povestirea neamului urmărit de blestemul zeilor; plasând în centrul acțiunii imaginea fiicei lui Oedip - Antigona. Așa s-a născut tragedia cu același nume, reprezentată pentru prima oară în jurul anului 442 î.Hr.

Steiner, George (Winter 2004). " "Tragedy," Reconsidered". New Literary History. 35 (1): 1–15. doi: 10.1353/nlh.2004.0024. ISSN 0028-6087. JSTOR 20057818. S2CID 201768479. Archived from the original on 26 September 2022 . Retrieved 26 September 2022. Spectacolele, care se țineau în aer liber, erau urmărite de zeci de mii de spectatori, așezați pe treptele unui vast amfiteatru. Periodic, cetatea organiza concursuri pentru premierea celor mai bune piese dramatice, iar autorii învingători erau cinstiți cu mare fast de populație, fiind sărbătoriți ca niște eroi. Cei trei mari tragici ai secolului al V-lea î.Hr. au cunoscut în nenumărate rânduri bucuria victoriei la aceste întreceri. Eschil a obținut de 13 ori premiul I, Sofocle (a cărui operă este oglinda apogeului democrației sclavagiste) de peste 20 de ori, iar Euripide de 4 ori. a b Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic, Ed. Stiințifică și enciclopedică, Bucuresti, 1986 timp ce Eschil urmărea în figura lui Oedip în primul rând un moment al împlinirii blestemului moștenit, Sofocle se concentrează asupra sorții individuale a eroului; suferințele lui Oedip sunt, în bună măsură, urmarea propriilor sale fapte, a atitudinii pe care și-o alege în chip voluntar. În piesa lui Sofocle, soarta implacabilă pe care zeii au hotărât-o nefericitului Oedip este mai puțin hotărâtoare decât la Eschil, iar autorul relevă mai pregnant natura instabilă a fericirii sau nefericirii omului. Oedip - potrivit mitului - trăiește mulți ani de fericită domnie în cetatea Tebei, având drept soție pe mama sa, Iocasta. Deznodământul tragic survine numai atunci când, din inițiativă proprie, el caută cu înfrigurare să afle adevărul cu privire la viața sa, prin urmare, el însuși își alege drumul care-l va duce la o serie întreagă de nenorociri. S-a născut la Elefsina în anul 525 î.e.n. Tatăl său se numea Ephorion și era descendent dintr-o familie nobilă și înstărită.

Sabina trafiła do więzienia. Uratował ją pies, z którym przesiedziała siedem lat

Cristina Maria Frumos, Atrizii - o paradigmă vie, Editura Ars Longa, Iași, 2014, ISBN 978-973-148-179-1 Pfister, Manfred (1988) [1977]. The Theory and Analysis of Drama. European Studies in English Literature. Halliday, John trans. Cambridge: Cambridge UP. ISBN 0-521-42383-X. G.W.F. Hegel, the German philosopher most famous for his dialectical approach to epistemology and history, also applied such a methodology to his theory of tragedy. In his essay "Hegel's Theory of Tragedy," A.C. Bradley first introduced the English-speaking world to Hegel's theory, which Bradley called the " tragic collision", and contrasted against the Aristotelian notions of the " tragic hero" and his or her "hamartia" in subsequent analyses of the Aeschylus' Oresteia trilogy and of Sophocles' Antigone. [75] Hegel himself, however, in his seminal " The Phenomenology of Spirit" argues for a more complicated theory of tragedy, with two complementary branches which, though driven by a single dialectical principle, differentiate Greek tragedy from that which follows Shakespeare. His later lectures formulate such a theory of tragedy as a conflict of ethical forces, represented by characters, in ancient Greek tragedy, but in Shakespearean tragedy the conflict is rendered as one of subject and object, of individual personality which must manifest self-destructive passions because only such passions are strong enough to defend the individual from a hostile and capricious external world: după moarte, marele scriitor a continuat să domine scena greacă, reprezentările pieselor sale bucurându-se de mare succes. Din inițiativa lui Licurg, după 40 de ani de la moartea lui Sofocle, i s-a ridicat o statuie de bronz, iar numele său a intrat în rândul eroilor, alături de Homer, Eschil și alții.

The most important sources for French tragic theatre in the Renaissance were the example of Seneca and the precepts of Horace and Aristotle (and contemporary commentaries by Julius Caesar Scaliger and Lodovico Castelvetro), although plots were taken from classical authors such as Plutarch, Suetonius, etc., from the Bible, from contemporary events and from short story collections (Italian, French and Spanish). The Greek tragic authors ( Sophocles and Euripides) would become increasingly important as models by the middle of the 17th century. Important models were also supplied by the Spanish Golden Age playwrights Pedro Calderón de la Barca, Tirso de Molina and Lope de Vega, many of whose works were translated and adapted for the French stage.Ley, Graham (2007). A Short Introduction to the Ancient Greek Theater (reved.). University of Chicago Press. ISBN 978-0-226-47761-9. Prelucrarea dramatică pe care o dă Sofocle sorții tragice a legendarului Oedip a influențat dramaturgia universală, rămânând și în zilele noastre în repertoriul permanent al scenelor dramatice [10]. Apare Teseu care îi acordă lui Oedip găzduirea în țara sa. Creon încearcă să-l convingă pe Oedip să se întoarcă la Teba, știind că într-un eventual război între Teba și Atena, va învinge partea care se va afla în posesia corpului lui Oedip. Dar Creon îi amintește lui Oedip că el nu poate fi înmormântat în cetate ci numai în afara ei. Oedip îl refuză pe Creon. Acesta o răpește pe Ismena, dar ea este eliberată de oamenii lui Teseu. Apare Polinike care îi cere binecuvântarea în vederea victoriei în lupta contra Tebei. Oedip îl refuză și pe el, știind că Polinike nu va cuceri niciodata Teba, iar frații se vor omorî unul pe celălalt în luptă.

Tragedy (from the Greek: τραγῳδία, tragōidia [a]) is a genre of drama based on human suffering and, mainly, the terrible or sorrowful events that befall a main character. [2] Traditionally, the intention of tragedy is to invoke an accompanying catharsis, or a "pain [that] awakens pleasure,” for the audience. [3] [4] While many cultures have developed forms that provoke this paradoxical response, the term tragedy often refers to a specific tradition of drama that has played a unique and important role historically in the self-definition of Western civilization. [3] [5] That tradition has been multiple and discontinuous, yet the term has often been used to invoke a powerful effect of cultural identity and historical continuity—"the Greeks and the Elizabethans, in one cultural form; Hellenes and Christians, in a common activity," as Raymond Williams puts it. [6]Trahinienele (Greacă veche: Tραχίνιαι), Deianira, dorind să păstreze dragostea soțului ei, Heracles, îi trimite o mantie înmuiată într-un lichid ce trebuia să-i trezească pasiunea, fără să știe că în realitate îi trimitea otrava ce-l va omorî în chinuri groaznice. Aflând de crima pe care o săvârșise ea se omoară. Actul său necugetat este însă pornit din cea mai curată iubire, Deianira fiind bună, duioasă, umană, neurmărind altceva decât să recâștige dragostea soțului ei. Schlegel, August Wilhelm (1809). Lectures on Dramatic Art and Literature. Gutenberg. Archived from the original on 2 October 2020 . Retrieved 28 August 2020. Dacă lui Eschil i se atribuie meritul de a fi descoperit resursele poetice și emoționale ale tragediei, rafinamentul și măiestria [7] tehnica ale lui Sofocle au reprezentat standardele după care a fost judecată această formă literară începând din secolul al V-lea î. Hr.